joi, 28 mai 2020

Femeia care a fugit din zid - Walter Ghicolescu

Femeia care a fugit din zid
Era aproape gata mănăstirea
Şi te zidisem lăcrimând în ea,
Şi hotărâsem să găsesc pretextul
De a muri şi eu, aici, cumva.
Ştiam că săvârşisem o eroare,
Punând în zid tot ce aveam mai sfânt,
Dar şi că nu se face fără jertfă,
În veci, nimic durabil pe pământ.
Mă şi mândream, mă şi uram, de toate
Şi cred că sângele mi-era amar,
Când am crezut c-aud cum plânge, tristă,
Femeia mea ce devenea altar.
Şi o iubeam mai mult ca niciodată,
Simţindu-mă o umbră de bărbat,
Şi-acolo unde am căzut, izvorul,
De lacrimile mele, e sărat.
M-aş fi întors să regândesc proiectul,
Portret al obsesivelor idei,
Să scot din zid fiinţa adorată,
Să mă zidesc pe mine-n locul ei.
Dar, dintr-odată, a venit coşmarul,
Răsplata pentru tot cinismul meu,
Femeia mea din cărămizi plecase,
Strigând că-n zid acolo-i este greu.
Şi eu care-o făcusem mănăstire
Şi m-aruncasem de pe schele, jos,
Ca să mă aflu lângă ea, prin moarte,
Simţeam mortar uscat, la mine-n os.
Un scâncet de copil urca prin ziduri,
Un clopoţel închis în clopot mut,
Murea neprotejat copilul nostru,
Nefericitul nostru ne-născut.
Şi mănăstirea a căzut, deodată,
Altarul sacru devenea moloz
Şi adorata trăncănea prin lume,
Ridicolă c-un fel de doliu roz.
Aceasta e legenda aberantă,
În care alte taine se închid,
Despre zidarul ce, şi mort, adoră
Iubirea lui care-a fugit din zid.
Iar el devine nu zidar, ci zid.
Adrian Păunescu

Niciun comentariu: